Sinaxar 29 Martie 2015

In aceasta luna, in ziua a douazeci si noua, pomenirea sfintilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul si alti multi, impreuna cu ei.

Sfantul Marcu, episcopul Aretuselor, a trait pe vremea imparatului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiasca ravna a daramat la pamant multe temple ale idolilor si a zidit nenumarate biserici. Cand, dupa Constantin cel Mare, in fruntea imparatiei a venit Iulian Apostatul, iar credinta in idoli a fost ridicata din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai sfantul Marcu, ci si multi altii, care luasera parte la daramarea templelor idolesti. La inceput sfantul Marcu s-a ascuns de cei ce il cautau; dar intelegand ca unii dintre credinciosi erau trasi la raspundere pentru el, a venit si s-a predat lor. Iar ticalosii aceia de pagani

luandu-l, l-au dezbracat si dupa ce i-au acoperit trupul de rani, l-au aruncat in niste locuri pline de murdarie.

Dupa aceasta l-au scos de acolo si l-au dat pe mana unor slugi, ca sa-l intepe cu andrelele.

Apoi i-au acoperit tot trupul cu saramura si in cele din urma ungandu- l cu miere, l-au ridicat in aer cu niste franghii, in toiul verii, ca sa fie ars de razele soarelui care cadeau asupra capului si trupului sau gol cu desavarsire, in arsita cea mare a pranzului, si sa fie hrana viespilor si albinelor. In tot timpul cat a patimit acestea insa, acest minunat barbat a rabdat cu tarie, nu numai din pricina evlavie lui, ci si pentru ca sa nu se mai dea chinuitorilor lui si alti bani pentru zidirea din nou a templelor idolesti daramate. Biruind cu gandul sau, a biruit si cu fapta. Caci, vazandu-l toti ca sufera chinurile cu barbatie si cu

putere, paganii din jur in cele din urma s-au schimbat si au invatat prin pocainta credinta cea adevarata.

Tot pentru indraznirea de a sfarma templele idolesti, un lucru asemanator cu acesta s-a intamplat si in Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevar indraznind sa doboare la pamant niste statui de ale idolilor, a fost prins si i s-a despicat pantecele, scotandu-i-se maruntaiele si fiind lasat asa, ca sa fie vazut de toti. Si se zice ca ticalosii acestia batandu-si joc de ficatii lui si-au primit rasplata bine meritata, caci le-au cazut dintii, limba li s-a topit in gura si au pierdut puterea vederii.

Dar cine ar fi in stare sa povesteasca, precum se cuvine, chinurile suferite in Ascalon si Gaza de femeile fecioare si de barbatii cei sfintiti, carora spintecandu- li-se pantecele si umplandu-li-se maruntaiele cu orz, au fost pusi in troacele porcilor spre mancare?

Acestea au fost faptele paganesti ale imparatiei lui Iulian si ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au patimit, in locul chinurilor de aici, au dobandit fericirea cea nesfarsita; pe cand lucrătorilor nedreptatii li s-a pregatit pedeapsa focului si chinul cel vesnic.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici Iona, Varahisiu si a celorlalti noua mucenici, impreuna cu dansii.

Sfintii Iona si Varahisiu erau din Persia si au trait pe vremea lui Sapor al Persilor si a imparatului Constantin cel Mare al romanilor. Ei erau calugari si, parasind manastirea lor, au venit intr-o cetate care se numea Marmiavoh. Aici au aflat inchisi in temnita pe sfintii mucenici: Zaniat, Lazăr, Maruta, Narsin, Ilie, Marin, Aviv, Savelt si Sava, pe care i-au mangaiat si i-au indemnat spre patimire. Dar fiind si ei prinsi, au fost adusi inaintea mai-marilor: Masdrat, Siro si Marmisi, care mai intai i-au sfatuit, apoi i-au amenintat si pentru ca nu au voit sa se lase induplecati, mai intai i-au pus in lanturi, dupa legea persana.

Apoi au fost supusi, fiecare in parte, la felurite chinuri in timpul carora si-au dat duhul in mana lui Dumnezeu. Moastele lor au fost adunate si au fost ingropate impreuna cu ale celorlalti noua mucenici, care s-au savarsit din viata in ziua de douazeci si sapte a lunii martie, in timp ce sfintii Iona si Varahisiu s-au savarsit din viata in ziua de douazeci si noua ale aceleiasi luni.

Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru si marturisitorului Eustatiu, episcopul Bitiniei.

Sfantul Eustatiu Marturisitorul, episcopul Bitiniei, era de la inceputul nevointelor sale duhovnicesti un calugar evlavios, smerit, blajin si cu dragoste fata de aproapele. Pentru viata sa virtuoasa a fost numit episcop al orasului Bitinia (o provincie romana din Asia Mica) si si-a condus turma multi ani, dand exemplu de viata sfanta si perfectiune.

In timpul ereziei iconoclaste Sf. Eustatiu i-a infruntat cu curaj pe eretici aparand cinstirea sfintelor icoane. Uratorii de icoane l-au denuntat imparatului iar sfantul a fost inchis si batut crunt. In cele din urma a fost inlaturat de la scaunul episcopal si inchis din nou.

Sfantul marturisitor a murit in exil in timpul secolului al XIX-lea, dupa ce a patimit timp de trei ani insulte, privare de libertate, foamete si alte chinuri.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor apostoli, dintre cei saptezeci: Sosten, Apolo, Chifa si Epafrodit.

Tot in aceasta zi, pomenirea celui intru sfinti parintele nostru Diadoh, episcopul Foticeii, in Epir, al carui "Cuvant ascetic" se gaseste in Filocalia romaneasca, volumul 1.

Dupa Diadoh scopul vietii duhovnicesti este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea intre ''chipul'' lui Dumnezeu in om si ''asemanarea'' cu El. Prin pacatul stramosesc ''chipul'' dumnezeiesc s-a intinat, s-a spalacit. Harul Botezului curata ''chipul'', il spala de intinarea pacatului. Dar prin aceasta inca nu avem si ''asemanarea''. Spalarea chipului se face fara colaborarea noastra; lucrarea aceasta a harului inca n-o simtim. ''Asemanarea'' incepem sa o castigam pe masura ce ne sporim sfortarile noastre pentru o viata virtuoasa si o atingem deplin cand a crescut in noi dragostea de Dumnezeu in mod covarsitor. Abia dupa ce am sporit in ''asemanare'', in dragoste, ni se face si harul ''simtit''.

''Harul, cum am zis, chiar din clipa in care ne botezam se ascunde in adancul

mintii. Dar isi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra in comuniune intr-un chip tainic, cu sufletul prin simtirea mintii. Caci pe masura ce sporeste sufletul, si darul dumnezeiesc isi arata dulceata sa

mintii''. ''Doua bunuri ne aduce noua sfantul har al Botezului renasterii, dintre care unul covarseste pe celalalt in chip nesfarsit. Cel dintai ni se da indata. Caci ne innoieste chiar in apa si lumineaza toata trasaturile sufletului, adica ''chipul'', indepartand toata zbarcitura pacatului nostru. Iar celalalt asteapta ca sa infaptuiasca impreuna cu noi, ceea ce este ''asemanarea''. Cand incepe deci mintea sa guste intru multa simtire dulceata Prea Sfantului Duh, suntem datori sa stim ca incepe harul sa zugraveasca asa zicand peste chip, ''asemanarea''.

Diadoh arata ca, daca pana la Botez inauntrul sufletului se afla diavolul, de la Botez inauntrul lui se salasluieste harul, iar diavolul e scos afara. De aici inainte sufletul este influentat de har dinauntrul sau; iar diavolul il influenteaza numai din afara, prin mustul trupului si prin simturile lui. ''Unii au nascocit cu atat harul cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului cat si duhul ratacirii se ascund in mintea celui ce se boteaza. De aceea zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele potrivnice. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul spre cele bune din afara, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile mintii inspre dreapta. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca, precum odinioara stapanea asupra sufletului ratacirea, asa dupa Botez stapaneste asupra lui adevarul. Lucreaza, ce e drept, Satana asupra sufletului si

dupa Botez, ca si mai inainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla la un loc cu harul, sa nu fie, ci invaluind oarecum mintea in fumul

dulceturilor nerationale, prin mustul trupului''. Cu alte cuvinte, pana nu se

salasluieste harul in adancul sufletului, lucreaza chiar din el dracii cei mai subtiri, oprindu-l de la dorirea binelui si indemnandu-l la patimi sufletesti. Dar dupa ce

se salasluieste harul in minte, vin la rand dracii mai materiali, care atata trupul

spre patimi trupesti, ca sa desparta mintea din comuniunea cu harul. ''Harul lui Dumnezeu se salasluieste in insusi adancul sufletului. De aceea din insusi adancul inimii simtim oarecum izvorand dragostea de Dumnezeu, cand ne gandim fierbinte la El. Iar dracii de aici inainte se muta si se incuibeaza in simturile trupului, lucrand prin firea usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt inca prunci cu sufletul. De aceea harul, prin simtirea mintii inveseleste trupul cu o bucurie negrait la cei ce sporesc in cunostinta; iar dracii, prin simturile trupului, robesc sufletul, imbiindu-l, ucigasii, cu sila spre cele ce nu

vrea, cand ne afla mai ales umbland fara grija si cu nepasare pe calea credintei''.

Viata duhovniceasca incepe cu frica de Dumnezeu. ''Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toata inima, daca nu se teme mai intai de El intru simtirea inimii''. Prin frica incepe sa se curete sufletul de pacate. Dar chiar inainte de aceasta trebuie sa se desfaca de grijile lumesti. Pana ce sufletul e nepasator si dornic de placeri nu simte frica de Dumnezeu. Dar cand incepe sa se curete cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vietii.

Curatindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desavarsita, in care nu mai este frica, ci nepatimire. ''Cel ce iubeste pe Dumnezeu crede cu adevarat in El si implineste cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai si nu este in iubire, nu are nici credinta pe care crede ca o are''.

Dupa curatirea de patimile trupesti, lucrarea in care rol mare are ascultarea si infranarea, trebuie sa se faca si curatirea mintii de ganduri rele, lucru care cere o linistire a mintii. ''Cei ce se nevoiesc trebuie sa-si pazeasca pururi cugetul neinviforat, ca mintea deosebind gandurile ce intra in ea, pe cele bune si trimise de Dumnezeu sa le aseze in camarile memorie, iar pe cele urate si dracesti sa le arunce afara din vistieriile firii''. ''Dar numai Duhul Sfant poate curata mintea cu

adevarat. Caci stralucind El necontenit in camarile sufletului, nu numai ca se fac aratate in minte micile si intunecoasele navaliri ale dracilor, ci se si slabesc, fiind vadite de lumina aceea sfanta si slavita. De aceea zice Apostolul: ''Duhul sa nu-l stingeti''.

Curatindu-se mintea, se pune in lucrare simtirea ei, care este un organ prin care mintea se raporteaza la cele nevazute si dumnezeiesti, ca simturile trupului la cele vazute. ''Simtirea aceasta a mintii'', sau a ''inimii'', sau a ''sufletului'', nu trebuie inteleasa insa ca o vedere materiala a lui Dumnezeu. ''Nimeni sa nu nadajduiasca, auzind de simtirea mintii ca i se va arata in chip vazut slava lui Dumnezeu. Spunem numai ca cel ce si-a curatit sufletul simte printr-o gustare negraita mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. Pentru ca acum umblam prin credinta, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Daca deci i se va arata vreunui nevoitor fie vreo lumina, fie vreo forma cu chip de foc, fie glas, sa nu primeasca nicidecum o astfel de vedere. Caci este amagire vadita a vrajmasului''. ''Ca mintea, cand incepe sa fie lucrata cu putere de lumina dumnezeiasca, se face intreaga stravezie, incat isi vede in chip imbelsugat lumina sa, nimeni nu se indoieste. Caci asa devine cand puterea sufletului

biruieste cu totul asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o forma oarecare, fie ca lumina, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrajmasului ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, spunand ca acela se preface in inger al luminii''.

Dar inaintarea aceasta in viata duhovniceasca, spre nepatimire, dragoste si vedere tainica, nu se face fara lupte. ''Cand mintea incepe sa simta harul Preasfantului Duh, atunci si Satana mangaie sufletul printr-o simtire dulce, in timpul odihnei de noapte, cand vine ca o adiere de somn usor peste el''. Ceea ce ajuta atunci sufletului sa alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. ''Daca deci mintea va fi aflata tinand in amintire fierbinte numele sfant al Domnului Iisus si se va folosi ca de o arma de numele acela preasfant si preamarit, va pleca amagitorul viclean''.

Cu cat se imbogateste sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atat

''ingaduie Domnul mai mult sa fie suparat de draci, ca sa invete tot mai mult sa faca deosebire intre bine si rau si sa se faca mai smerit''.

Diadoh are comuna cu multi scriitori din Rasarit teoria deosebirii dintre ''teolog'' si ''gnostic''. Teologul este propovaduitorul, cuvantatorul tainelor dumnezeiesti, care a primit darul cuvantului, al invataturii, care e totodata si darul intelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul ''cunostintei'', al unirii cu

Dumnezeu si al trairii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugaciunii, al insingurarii in adancurile trairii mistice, departe de orice grija.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

30 Martie


Texte si imagini preluate din cartea "Vietile Sfintilor Ortodoxiei".

Trimite pe Yahoo Messenger  Scrie pe Facebook  Scrie pe Twitter

Afiseaza Calendar

Luna:
Anul:

Calendarul Zilei


In aceasta luna, in ziua a douazeci si noua, pomenirea sfintilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul si alti multi, impreuna cu ei.

Sfantul Marcu, episcopul Aretuselor, a trait pe vremea imparatului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiasca ravna a daramat la pamant multe temple ale idolilor si a zidit nenumarate biserici. Cand, dupa Constantin cel Mare, in fruntea imparatiei a venit Iulian Apostatul, iar credinta in idoli a fost ridicata din nou la mare [..]

Citeste Mai Departe

Alege Data Sinaxar

Ziua:
Luna:
Anul:

Spune si Altora

Trimite pe Yahoo Messenger  Scrie pe Facebook  Scrie pe Twitter